E iarnă. Primii fulgi de zăpadă mari şi pufoşi au căzut. Natura s-a îmbrăcat în haine noi albe, totul în jur este curpins de o mare nesfârşită de alb. Elena, Andreea şi Larisa stau la geamul unei ferestre şi admiră frumuseţea copleşitoare a iernii.
- Ce frumos ninge, spuse Elena şi căzu pe gânduri. Îmi place iarna, este atâta linişte în jur.
- Da, şi mie îmi place adăugă pe acelaşi ton Andreea. Este cel mai frumos anotimp dintre toate. Acum natura este acoperită de o linişte şi un calm absolut.
- Eu cred că iarna este mirifică, îmi trezeşte un sentiment de respect şi uimire, spuse Larisa şi continuă să privească pe geam cum cerul cernea fără încetare fulgi mari şi deşi.
- Uite, bradul acela este deja complet alb! exclamă Andreea. În curând nu va mai putea face faţă greutăţii zăpezii. Bradul pare compleşit de stratul de zăpadă. Dar ce frumos străluceşte zăpada în bătaia razelor palide ale soarelui!
- Da, mie îmi pare că bradul este poleit cu argint, spuse Elena încă uimită de peisajul de vis din faţa ochilor. Natura îmi pare o zână care s-a îmbrăcat cu haine cusute cu fir de argint, haine care strălucesc la atingerea fiecarei raze de soare. Mi-ar plăcea să fiu eu acea zână!
- Elena, ce frumos vorbeşti! de unde ţi-a venit această comparaţie? spuse Andreea, privind-o cu o uşoară invidie.
- Ei, am citit o poveste frumoasă aseară. Comparaţia este din acea poveste, spuse Elena roşind uşor datorită complimentului parţial nemeritat. Dar oricum trebuie să recunoşti că descrierea este întocmai.
- Elena are dreptate, Andreea. Natura pare exact cum a descris-o Elena, spuse Larisa zâmbind către Elena.
- Fetelor, haideţi mai bine să coborâm să ne jucăm în zăpadă. Vreţi? Spuse împăciuitor Andreea.
- Da, da, răspunseră într-un glas Larisa şi Elena.
După ce s-au îmbrăcat gros, au încălţat cizmuliţe îmblănite. Pe cap şi-au pus şepcuţe, iar mâinile şi le-au ascuns în spatele unor mănuşi groase. Au ieşit afară. La vederea şi la atingerea zăpezii au început să se zbenguie de colo colo, prin omătul gros şi frumos aşternut peste tot.
- Fetelor, ce aţi spune dacă am face un om de zăpadă? spuse Elena roşie în obraji şi gâfâind după alergarea prin zăpadă.
- Da, mi-ar face plăcere, dar nu ştiu cum se face, nu am mai făcut niciodată un om de zăpadă, rosti Andreea ştergându-şi de pe ea urmele de zăpadă căpătate de pe urma căzăturilor în zăpadă.
- Nu e nimic greu, spuse Larisa. Eu sunt expertă în oameni de zăpadă. Anul trecut am făcut unul împreună cu fratele meu. A fost cel mai frumos om de zăpadă care s-a făcut vreodată, adăugă fata zâmbind.
- Ne explici şi nouă Larisa, întrebă Andreea?
- Da, nu este greu, spuse repede Larisa. Facem fiecare din noi câte un bulgăre de zăpadă, pe care îl rostogolim până ce devine mare-mare. După ce cei 3 bulgări sunt gata făcuţi, îi punem unii peste alţii, în aşa fel încât să semene cu o mogâldeaţă albă. După care îi punem nişte cărbuni pe post de nasturi, pe care îi vei aduce tu Elena din casă. Îi punem o oală în cap şi un şal vechi, pe care le vei aduce tu Andreea. Şi gata, vom avea un om de zăpadă.
Fetele s-au pus pe treabă şi în câteva minute au construit un om de zăpadă. Pline de frig şi ude de zăpada care începea să se topească pe hainele lor s-au întors în casă, la fereastră, de unde au continuat să-şi admire munca.
- Ce frumos arată, nu-i aşa fetelor? spuse Larisa.
- Da... veni răspunsul celorlalte două.
- Este un om de zăpadă reuşit, parcă este o figurină din frişcă. Îmi vine să-l mănânc! adăugă zâmbind Larisa.
- Da! este un om de zăpadă ca în filme. Eu spun să-i facem o poză şi să punem poza pe hi5. Ce spuneţi fetelor? zise Elena, mândră de ideea sa.
- Este e o idee foarte bună! Astfel ne vor invidia toţi prietenii noştri de pe hi5, se bucură Larisa.